Autor: admin

Poze cu preșuri și covorașe țesute manual de mai multe doamne din Sânnicoară au strâns sute de like-uri și mii de distribuiri pe Facebook, după ce postarea acestora a devenit publică. Meritul acestor femei nu este doar acela de a reînvia și continua o tradiție, ci de a-și aduce propria contribuție cu un element de noutate care să le dea creațiilor personalitate.

Din blugi noi, reciclați, doamnele din Sânnicoară țes covorașe și preșuri pe care le oferă doritorilor sub formă de donații fixe, respectiv 50 de lei/metru liniar. Atelierul de țesut funcționează în încăperile „Muzeului Satului Sânnicoară”, sub forma Asociației Vatra Satului-Sf.Nicolae”, unde au loc „șezători” ca odinioară în timpul cărora femeile din sat încearcă să transmită copiilor și mamelor tinere meșteșugurile învățate din bătrâni: țesut, cusut, olărit.

În momentul în care a existat posibilitate vaccinării împotriva COVID-19, femeile trecute de vârsta de 65 de ani din sat nu au ezitat să se vaccineze, pentru a se putea întâlni din nou. Odată vaccinate, acestea au început să se întâlnească în grupuri restrânse și să vină cu ideea de a țese covorașe din material de blugi. Nu s-ar fi gândit niciodată că ideea lor va prinde așa bine la public, sau că vor atrage atenția presei.Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În cursul zilei de luni, 22 martie, bunicile din Sânnicoară au fost vizitate de Cristina Beligăr – jurnalist Transilvania Reporter, la Muzeul Satului, pe strada Școlii. Doamnele Otilia Colcer, Mărioara Marcu și Angela Măcicăşan, toate trei foste colege de Școală Generală, au întâmpinat-o pe Cristina cu zâmbetul pe buze și cu asigurarea că s-au vaccinat „deja demult”. Doamna Colcer este destul de bine inițiată în practica țesutului, fiind urmată îndeaproape de colegele ei. A nu se face o analogie între atelier și „Urzeala Tronurilor”, celebrele romane fantasy ale lui George R.R.Martin sau cu și mai celebrul serial cu același nume difuzat de HBO. „Urzeala Tronurilor nu este aici”, clarifică doamna Angela.

În micul atelier, adăpostit de fosta casă a pompierilor din sat, războiul de țesut ocupă cea mai mare parte din încăpere, în timp ce în camera alăturată, una peste alta își așteaptă rândul cutiile pline cu blugi. Toate perechile sunt noi, cu etichete lipite, însă cu nenumărate defecte care le exclud de la comercializare. Furnizorul doamnelor din Sânnicoară s-a bucurat să le ofere acestora materia primă, și totodată, să scape de surplusul de blugi pe care oricum nu îi putea comercializa.Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

„Doamna Lucreția Cristea, o bunică din sat mai în vârstă decât noi, ne-a învățat să urzim, să punem firele pe război și tot ce implică procesul de țesut. Războiul e recondiționat și lucrăm foarte bine pe el. Materiale avem de la furnizor și, mai ales că trăim vremurile pe care le trăim, nu putem lucra cu materialele clienților. În plus, nu putem răspunde de calitatea materialelor, așa că preferăm să lucrăm cu materialele pe care le avem deja”, mărturisește doamna Angela.

În momentul următor, doamna Angela își pornește telefonul și ne arată mai multe fotografii din timpul etapelor de realizare a unui covoraș. Doamnele încă nu au pagină de Facebook sau site pe care să se promoveze, dar nu exclud varianta să facă și acest pas. Covorașele care au ajuns pe Facebook au fost fotografiate pe gardul din fața clădirii muzeului, nu au făcut parte dintr-o ședință foto specializată. Cu toate acestea, impactul a fost unul neașteptat de mare.

Dialogul ne este întrerupt de doamna Otilia care le solicită colegelor ei puțin ajutor în alegerea culorilor pentru covorașul pe care îl are acum în lucru. „Stai să căutăm modelul. Turcoaz, alb, bordó, mov și galben. Nu galbenul acela, celălalt mai spre verde”, o ghidează doamna Angela.

Până astăzi, doamnele din Sânnicoară au țesut covorașele doar pentru a câștiga experiență, însă în ultimele zile au început să apară și comenzile. Fiecare client are propriile preferințe pentru combinațiile de culori, la fel și pentru dimensiuni. Doamnele le reamintesc clienților că lățimea este standard, mai exact 70 de cm, având în vedere că depinde de mărimea spatei, piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene montat în vatală, prin care trec firele de urzeală. Lungimea, în schimb, poate fi adaptată în funcție de preferințe.Foto: Dan Bodea

Foto: Dan BodeaFoto: Dan Bodea

Cu tristețe în glas, țesătoarele din Sânnicoară spun că viitorul acestui meșteșug este negru, pentru că nu are cine să le continue pasiunea.

„Noi țesem din plăcere și dacă mai urmează cineva după noi, e bine, dacă nu, nu. Fiecare dintre noi a avut o legătură cu lumea țesătoriei, dar nici noi nu știm să urzim bine nici în ziua de astăzi. Urzitul e cea mai complicată etapă. Nu este ușor nici să tai materialele, fâșie cu fâșie și uneori ne dor mâinile de parcă am fost la sapă”, mărturisesc țesătoarele.

Vizita se încheie cu o plimbare la etajul clădirii care găzduiește Muzeul Satului Sânnicoară, deschis în 2018, cu obiecte donate în principal de familiile din sat: obiecte din lăzile de zestre, un pat de nuntă, prosoape, haine și costume tradiționale, cămăși de pânză țesută, blide, o covată de frământat pâine, un ticlăzău, merindare și multe altele.Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În viitor, doamnele țesătoare se gândesc să își expună covorașele la târgul de la Apahida, unde și alți producători locali din zonă își vând produsele.

Articol scris de Cristina Beligăr pentru Transilvania Recorder